Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
Care sunt cele mai însemnate părţi ale cultului divin public?
Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte Laude, sfântele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.
Ce este Sfânta Liturghie?
Sfânta Liturghie este cea mai de seama sfânta slujbă obstească a Bisericii care se roagă. Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai înaltă a trăirii duhovniceşti. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este izvorul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în Biserică. Ea este dumnezeiasca şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude[1].
Ce sunt cele şapte Laude şi care este numirea fiecăreia?
Cele şapte Laude sunt slujbe sfânte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără deosebire. Se numesc şapte Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi preamărim pe Dumnezeu cel în trei ipostase, la anumite timpuri din zi. Numele lor sunt: 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu Ceasul întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7. Pavecerniţa.
Unde îşi au obârşia cele şapte Laude?
Cele şapte Laude îşi au obârşia în Vechiul Testament (I Cron. 16, 28-29; Ps. 118, 62 şi 164). în adevăr, din Faptele Apostolilor cunoaştem că ceasurile din zi rânduite pentru rugăciunea obştească în templul din Ierusalim ori în sinagogi, la evrei, erau următoarele: Ceasul al treilea (ora nouă de azi); Ceasul al şaselea (ora douăsprezece de azi) şi Ceasul al nouălea (ora 3 p.m. de azi). La ceasul al treilea S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostolii adunaţi în foişor (Fapte 2, 15), la ceasul al şaselea Sfâtul Apostol Petru, urcat să se roage pe acoperişul casei din Iope, a avut vedenia care a deschis intrarea păgânilor în creştinism (Fapte 10, 9 ş.u); la ceasul al noualea, sfinţii Apostoli Petru şi Ioan s-au suit la templu ca să se roage (Fapte 3, 1) şi acolo au vindecat un şchiop şi au predicat Evanghelia mulţimilor (Fapte 3, 219). în Noul Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul Hristos petrecea nopţi întregi în rugăciune, (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila lăudau pe Dumnezeu la miezul nopţii în temniţa (Fapte 16, 25). Cât despre rugăciunea de seară, Vecernia, şi cea de dimineaţă, Utrenia, sunt mai vechi decât ceasurile, ele fiind legate de jertfele ce se aduceau dimineaţa şi seara la templu (I Cron. 23, 30; Ies. 29, 39). Sfântul Ambrozie al Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de Euharistie (mulţumită).
Aceste timpuri de rugăciune au fost păzite şi de cei dintâi creştini şi au avut mare înrâurire la alcătuirea rugăciunii obşteşti a celor şapte Laude, pe care le găsim gata încheiate pe la anii 358-362 în vremea Sfântului Vasile cel Mare. în cea de-a treizeci şi şaptea din Marile Reguli, întocmite de acest sfânt, aflăm o laudă aşezată între Vecernie şi Miezonoptică, care nu e alta decât Pavecerniţa (Dupăcinarea). Ceasul întâi apare însă abia prin anul 382, în vremea Sfântului Ioan Casian[2], pe care el îl numeste alta Utrenie. De altfel, Ceasul acesta este legat de Utrenie, formînd împreuna o singura Lauda. In acest chip se împlinesc cuvintele Proorocului David: „De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118). Mai târziu s-au adăugat slujba Mijloceasurilor între orele celor şapte Laude şi Obedniţa (Tipica), înainte de ceasul al nouălea.
De unde s-a luat numărul de şapte Laude?
Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din psalmul 118: „De şapte ori în zi Te-am lăudat”, a avut înrâurire covârşitoare la închegarea slujbei celor şapte Laude.
Sfântul Ioan Casian aprobă pe cei «ce iau parte la aceste adunări de şapte ori pe zi, spre a cânta lauda Domnului»[3], cu toate că lui i se pare ca începutul celor şapte Laude ar fi aşezat de puţin timp. Fireşte, el e de partea acelora, fiindcă numărul şapte avea în urma lui o lungă predanie. La evrei era socotit drept număr desăvârşit: «S-ar aduce o mulţime de locuri, zice Fericitul Augustin, în care Dumnezeiasca Scriptură socoteşte numărul şapte drept număr care îmbrăţişează toate cunoaşterile»[4]. Mai târziu, Sfâtul Simion al Tesalonicului (f 1429) va spune despre cele şapte Laude: «Iar vremile şi rugăciunile şapte sunt cu numărul, după numărul darurilor Duhului Sfânt»[5].
